Shinju's Workshop

Am avut un weekend ciudat. Nu pot spune exact de ce, dar aşa mi s-a părut. Am purtat câteva conversaţii cu unii oameni şi m-au făcut să observ câteva lucruri neplăcute legate de societatea în care trăim. Subiectul de discuţie care nu se termină niciodată: relaţiile. De ce mor aşa de de repede în ziua de azi? Tot timpul am crezut că era din cauză că oamenii sunt mai independenţi, că femeile nu mai ţin sub tăcere abuzurile bărbaţilor, etc. Dar am avut parţial dreptate. Concluzia la care am ajuns e că suntem mai EGOIŞTI ca niciodată.

Ne plângem că ne ne lipseşte dragostea, că suntem singuri, că nimeni nu ne înţelege, dar nu suntem capabili de mici sacrificii care ne-ar face viaţa mai fericită. “Nu mă voi schimba pentru nimeni!”, “Nu îmi pasă de cei din jur aşa de mult.”, “Aş vrea să mă îndrăgostesc, dar pur şi simplu nu pot, pentru că nu ţin aşa de mult la el/ea.”. Aud toate astea în fiecare zi, nu sunt de acord, dar nu pot face nimic în privinţa asta. Nici măcar nu aş şti ce să le zic oamenilor ăstora. „Să vă pese mai mult şi să vă gândiţi mai puţin la sine şi mai mult la alţii, etc. etc.. M-ar asculta? Nu cred… E viaţa lor şi fac ce vor cu ea.

Oamenii plâng după fericire (într-o relaţie de dragoste, ţin să menţionez), dar totuşi, după atâtea mii de ani, tot mai puţini şi mai puţini o găsesc. Asta pentru că ne concentrăm prea mult să ajungem pe Lună şi uităm să ne vizităm propria planetă. Suntem aşa de plini de noi şi de fapt ştim cu adevărat aşa de puţine despre noi înşine, ce ne face să mergem mai departe. Simţin doar nevoile NOASTRE, durerile NOASTRE, inimile NOASTRE sfărâmate şi dacă nu primim alinare de la cineva trecem mai departe. De ce? Pentru că suntem aşa de perfecţi, nu? NOI merităm toată atenţia şi dragostea din partea celorlalţi! E adevărat, nu ar trebui să gândim că suntem oameni fără valoare, dar ar trebui să începem să privim în jur şi să încercăm să îi facem şi pe alţii fericiţi.

Trăim într-o societate care ne învaţă să cerem tot mai mult, să nu fim niciodată mulţumiţi de ceea ce avem. “Am o pereche de pantofi noi, dar mai vreau una, că nu e destul cât am.” “Am o slujbă bună, dar vreau mai mult, vreau să avansez în compania în care lucrez.” “Am un iubit drăguţ care mă iubeşte şi care ar face orice pentru mine, dar mă plictiseşte, pentru că toată ziua e în jurul meu ca un căţeluş. Plus că e prea scund şi nici nu are maşină. Vreau un iubit care să aibă maşină.” No, astea-s vorbe înţelepte, nu glumă! Ar trebui să ne ghidăm întrega viaţă după ele! ÎN NICI UN CAZ!

Uităm să ne bucurăm de lucrurile micuţe care ne pot face fericiţi. O plimbare de mână prin parc, un sărut pe frunte, o îmbrăţişare fierbinte într-o noapte friguroasă sau pur şi simplu un zâmbet. Ştiu că sunt o idealistă, una fără leac, da, dar nu pot fi altfel. Şi poate sunt mai fericită decât mulţi alţii, pentru că nu am aşteptări mari. Iau lucrurile aşa cum sunt şi mă bucur cât pot de mult de fiecare moment.

Şi poate toţi ar trebui să facem aşa din când în când…